Skip to content

Integrarea, răbdarea si trădarea

Septembrie 7, 2012

Desi la prima vedere acest articol va parea unul cu miza politica, va asigur ca nu e! E doar o incercare de avertisment judecand la ce a fost, la ce este si la ce (poate) va fi.  Fara nervi, fara draci si incercand sa pastrez proprietatea cuvintelor. Deci fara „monstrii”, „drame” si „halucinant”….

Exista o maxima care a căpătat in Romania valoare de truism : poporul care nu-si cunoaste istoria este condamnat sa o repete. In cazul nostru, nu cred ca este vorba de nici o condamnare: noi vrem sa se repete, suntem atrasi de ideea repetarii greselilor trecutului. De ce, nu stiu…. poate pentru ca o greseala cunoscuta este mai confortabila decat un destin ascuns.

In 2007, cand Romania intra in UE, „dupa lupte seculare care au durat 30 de ani„, populatia traia un soi de euforie in masa. Masinile aveau arborat obsesiv steagurile Uniunii Europene (am vazut chiar si biciclete rusesti care falfaiau la portbagajul de sarma steguletul albastru), ne uitam in ochii albastri ai vamesilor austrieci umed si zambitor, ca la fratii nostri dragi, visul de aur al omenirii a fost atins iar boborul verifica din cand in cand la robinet sa vada nu au dat inca astia drumul la lapte si miere. Insa iti puteai da seama, cu ochiul liber ca, bucuria integrarii era direct proportionala cu numarul de petice de pe pantalonii bucurosului iar numarul de stegulete UE, cu marimea datoriei lui la intretinere. Putine erau vocile care spuneau ca integrarea in UE este o greseala in acel moment, ca nu poti sa intri intr-o asociatie a elefantilor atat timp tu esti inca o biata pitulice si ca sa vezi Romania si Germania in acelasi club e ca si cum te-ai uita la o poza cu un anus contra naturii sub care scrie „Superoferta – 2 la pret de 1!”. Lumea era foarte generoasa cu banii pentru ca de acum urma sa ne lafaim.  Contributia Romaniei la bugetul Uniunii la acea vreme (aprox 700 eur/an de cap de vita romaneasca europeana activa, din care mai mult de jumatate bugetari) nu speria pe nimeni. Tot felul de alti euforici de la Bucuresti ne explicau contabiliceste ca „dam noi un miliard de euro pe an dar vor veni inapoi 4 miliarde luati pe proiecte deci suntem pe plus„.

Anii au trecut, nu stiu daca suntem pe plus sau nu, avand in vedere ca banii europeni nu se pot fura si ca daca ii furi aia se prind (damn it!), cert este ca orgasmul national s-a diminuat iar locul acestuia a fost luat de un neaos „pastele ma-sii de uniunea curului!”. Cert este ca, fata de 2007, acum suntem ca euroscepticism la polul opus, iar cei care in 2007 aveau o problema cu integrarea, acum multumesc cerului ca in aceasta vara  integrarea ne-a salvat.

De la injuratura la sforaitoare discursuri „anti” la noi nu mai e decat un pas. Exponentul frustrarilor nationale legate de UE la noi, s-a nimerit sa fie Antonescu. De fapt nu e chiar o chestiune aleatoare, omul nu s-a trezit pus in aceasta postura de vreo ruleta a destinului. Anatomia lui psihica il recomanda pentru a fi exponentul  schimbarii radicale de optica nationala inspre batosenia darza, nationalista. Probabil ca atunci cand era mic, joaca lui preferata era sa-si traga o pelerina pe spate si, cu o oala facuta la Zimnicea pe cap  pe post de coroana, conducea discretionar Imparatia Gainilor din ograda din spate. Antonescu, acest Domnisoara de Fier a politicii romanesti este doar omul potrivit la locul si timpul potrivit. Nu se poate face teatru de papusi fara papusi, nu-i asa? Ca el doar a incercat sa valorifice tendinta romanilor de a schimba macazul atunci cand treaba se impute, pentru alte scopuri, asta e alta discutie.

Schimbarea de macaz (pe care prietenii nostri occidentali o numesc direct si fara menajamente, tradare) nu este deloc o actiune noua pe aceste plaiuri. Nici la altii, am putea spune, insa la noi a tins  intotdeauna sa aiba dimensiuni nationale. Partenerii nostri europeni nu au uitat, ca in sec XX Romania, a fost exponenta tradarii aliantelor ca politica de stat. Incepand cu pacea incheiata separat cu Puterile Centrale in Primul Razboi Mondial (desi acordul nostru cu Antanta interzicea clar acest lucru) si terminand cu faptul ca in Al Doilea Razboi Mondial am inceput cu nemtii dupa care am terminat cu rusii „facand figura proasta in ochii tuturor” – conf d-lui Djuvara,  romanii s-au invatat ca pot sa aplice tactici fanariote in lumea moderna. S-au invatat sa se dea pe langa cel puternic dar sa isi lase deschisa o usa in spate ca sa o ia la fuga cand prepotentul o va lua in freza. Ce nu inteleg ei este ca preaputernicii lumii europene stiu ce le poate capul romanilor. Ei spre deosebire de noi, au invatat alta istorie. Pe ei ii doare la baston ca romanii au stat pavaza in fata imperiilor care vroiau sa ne cotropeasca si ca suntem crestini de 2000 de ani si nu dau doi bani pe Mircea cel Batran. Istoria care au invatat-o ei la scoala le spune clar ca romanii nu pot fi de incredere si ca atunci cand te astepti mai putin romanii „ti-o trag”. Ei stiu ca nu trebuie sa ai incredere in romani nici atunci cand vin cu daruri pentru ca darurile lor sunt de fapt plati neoficiale pentru lucruri pe care nu ti le-au cerut inca. Ei au stiut de la incept ca o data intrati in UE, liderii de la Bucuresti vor avea tendinta sa spuna : „Hello… for the new newcommers… at least for me…., my name is ….escu, take me to your Sultan!”

Este de imaginat ca in cancelariile occidentale, informatia ca Antonescu si-a scos penisul de 7,5 cm si il arata amenintator spre UE si spre amestecul lor in „trebile interne” ale natiunii noastre, nu a ridicat decat cel mult o spranceana urmata de un cascat plictisit. Pentru ei, informatia nu a fost surprizatoare. Se asteptau la asta. Si nu l-au crezut nici in urma cu trei ore cand, aflat la Berlin tot el le-a explicat tuturor ca o are de minim 23.

Desi plictiseala a fost suprema iar surpriza inexistenta, in aceasta vara Europa si-a folosit toate parghiile pe care le avea in a lupta cu ceea ce ei au considerat a fi o tentativa de puci parlamentar. Explicatia rezida in faptul ca romanii sunt un popor care de cativa ani buni au o parte din mancarea din farfurie platita de cetateanul european care inca produce. Daca vor sa isi vada banii inapoi vreodata, nu trebuie sa lase Romania sa derapeze de la drumul pe care l-a inceput. Insa dragoste cu forta nu se poate, iar interesul lor in ceea ce priveste Romania nu este nici pe departe la fel de mare ca in cazul Greciei. Fiti siguri ca daca Romania ar fi ajuns vreodata ca in situatia „harnicilor eleni”, la granita de vest aveam acum un gard de sarma (chiar daca era unul figurativ).

Riscul care planeaza acum asupra Romaniei este foarte mare. Cutia Pandorei a nationalismului tembeloid fost deschisa de catre un clown inconstient cu cele mai mari sanse de a deveni presedinte al Romaniei, votat tocmai de patura celor care in 2007 jubilau dar care acum clocotesc de ura. Cancelariile occidentale se pregatesc pe ascuns pentru un astfel de scenariu de „lepadare”. Nu pot sa nu o faca iar rapoartele pe care ele se bazeaza sunt mai realiste decat minciunile pe care si le scriu unele altora, institutiile romanesti. Cand spun asta ma bazez pe calitatea impecabila a rapoartelor pe care Hitler le avea despre Romania in 1940 si este de imaginat ca acum, in era informatiei, un  raport similar este de zeci de ori mai real si mai eficient.

Aceasta vara, ne-a subtiat pojghita de gheata pe care mergeam, sontac sontac, spre supravietuire. Le-am reamintit europenilor ca nu pot avea incredere in noi. Le-am confirmat inca o data ca la noi legea nu are valoare si ca pricipiul democratiei functionale e doar o vorba in vant. Si culmea, aceste lucruri le-a facut un popor care nu are independenta energetica, care cheltuie mai mult decat produce, care nu e in stare sa-si faca propria mancare pe campii extraordinar de fertile si care este corupt pana in maduva oaselor. Si la toate astea, sa adaugam ca se mai crede si jmecher, frate. Daca vom continua in ritmul asta, izolarea noastra nu este decat o problema de timp. Europa ca si uniune politica si monetara se clatina serios si doar cateva motoare economice o mai tin in acest moment pe linia de plutire. Cu toate astea, in aceasta vara, folosind parghiile rezultante ale unor valori care „acolo” sunt implementate de zeci de ani, ne-a scos dintr-un rahat temporar insa, intrebarea care se pune este: O va face si a doua oara? Va considera ca merita? Sau vor spune oare copiii nostri peste ani „i-am asteptat pe europeni 40 de ani si acestia nu au venit!” ca si bunicii nostri ce au asteptat americanii?

Poate acum scenariul nationalismului de sorginte comunista ce a reaparut nu va pare unul viabil. Acum avem alte probleme: sa-i vedem pe Ponta si Antonescu cum fac tumbe si pe Basescu cum face pe tartorul atotputernic si sa ne delectam la povestea taximetristului violat  insa alegerile bat la usa si ele vin intr-un moment in care populatia traieste tot mai prost… mult mai prost ca pana acum. Fostii euforici vor dori sange!

Istoria ne invata ca in perioade grele suntem condamnati sa repetam greseala extremismului.

Anunțuri
One Comment

Trackbacks & Pingbacks

  1. Integrarea, răbdarea si trădarea « liviu.graur

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: